Prietenii mei, arborii...

Prietenii mei, arborii.

(Text: Casian Balabasciuc)

De la prietenii mei, arborii, am învăţat că spre lumină trebuie să te înalţi cât mai drept, că fiecare lucru sau fiinţă îşi are rostul său, care nu poate fi decât o formă de înţelepciune a universului şi că de locul în care te naşti te leag

ă mai mult decât rădăcinile.

Tot ei mi-au dezvăluit că într-o pădure sunt la fel de importanţi cei mici ca şi cei mari atunci când seceră vântul, iar pe cei înalţi mai degrabă îi loveşte trăsnetul decât pe cei mărunţi, dar niciodată nu îi poate nimici pe toţi.

Prietenii mei, arborii, mi-au arătat cum îşi ţin strâns în rădăcini pământul, ca să nu îl răpească viiturile vrăjmaşe, căci fără pământul lor nu ar mai putea exista nici ca pădure şi nici singuratici. M-au lămurit că una e să fii imobil şi altceva înseamnă să fii statornic.

Mi-au desluşit că nu e important să urmăreşti de pe care ram cântă privighetoarea, ci cum cântă, că uneori lucrurile aparent neînsemnate pot duce la fapte mari, aşa cum frunzele moarte care putrezesc an de an devin pământul fertil ce întreţine viaţa.

Mi-au mai arătat că oricât de mare ai fi, tot nu poţi acoperi întreaga lume şi că numai cei care sunt puternici pot fi şi înalţi.

Din freamătul lor am aflat că degeaba auzi, dacă nu înţelegi ceea ce auzi şi că uneori cine oftează este mai fericit decât cel care tace. Din tăcerea lor am simţit că mai degrabă ar trebui să ne temem de cele ce nu le vedem, decât de cele ce se arată.

Prietenii mei, arborii, mi-au dat de înţeles că viaţa şi moartea nu se înfruntă, ci se completează, la fel cum vârful unui arbore, chinuit de vânt, se înclină deoparte şi de cealaltă a locului firesc.

Şi mi-am mai spus arborii, bunii mei prieteni, că înţelept nu este să aduni doar pentru tine, ci să împarţi cu dărnicie din ceea ce ai lumii prin care ai trecut.

-------------------------------------------------------------------------------

Imaginile de mai sus au fost "furate" de la intrarea în localitatea Ciprian Porumbescu.

Cum am mai spus-o în repetate rânduri, Bucovina e bogată în peisaje de vis.

Mai avem o șansă!

Titlul postării de față nu e nicidecum exagerat. De patru ore, de când ni s-a întâmplat "întâmplarea", încă nu mi-am revenit. În lumea cu susu'n jos în care trăim, isprava despre care voi povesti aici pare desprinsă dintr-un roman SF (ținând cont că a avut loc undeva, în spațiul carpato-danubiano-pontic)! Dar să n-o lungim:
Profitând de o duminică din cale-afară de frumoasă, am hotărât în unanimitate să facem o plimbare sus, pe Rarău. Oarecum în criză de timp, am urcat până la intersecția de sub Piatra Șoimului cu mașina, nu cu bocancii. Am parcat, ca de obicei, regulamentar, fără să încurc pe nimeni, nicicum, în triunghiul dintre drumuri, ținând cont că plănuiam să rămânem sus cel puțin trei-patru ore. Peste drum (unul dintre ele, nu contează care), un grup mărișor de tineri tocmai desfăcea bagajele mai mult sau mai puțin culinare, semn că abia ajunseseră. Extragem din portbagaj rucsacii, bețele și restul fursecurilor necesare preumblărilor montane și, tocmai când să pornim spre vârf, zăresc, în mijlocul drumului, un balsam de buze (strugurel sau cum s-o fi numind, din acela care seamănă cu un ruj) nou-nouț, cu aloe vera. În prima fază, recunosc, am avut intenția să-l iau, mai ales că pe vârf bate vântul mereu și, după ceva efort, efectul combinat e că-ți faci pupătoarea zdrențe. Da' cum să-l iau, dacă nu era al meu? Îl pun în spatele mașinii pe o pancartă din acelea inspirate, pline de mesaje mobilizatoare cu focul în pădure și gunoaiele aruncate aiurea (inutile, dealtfel, după părerea mea: care e cu bun simț n-are nevoie de asemenea pancarte iar care e mistreț, mistreț rămâne, chiar de i-ai pune câte un afiș în fiecare brad), cu gesturi largi, doar-doar m-o vedea careva din grupul de peste drum. 

* * *

Până aici a fost introducerea. 

Sărim peste cuprins, care a fost foarte complicat, cu plimbări lungi, flori de colț, pui de viperă, mârlani care erau în stare să-și ducă mașinile până pe antenele de telecomunicații de pe vârf, grătare la Mao cu mulți prieteni, lumină bună, peisaje faine și, în final, regruparea către mașină.

* * *

Aici începe partea cea mai interesantă: încheierea. Când să urcăm în mașină (ATENȚIE! la șapte ore și jumătate de la debarcare), Loredana constată că și-a pierdut banii (fiți fără grijă, nu mulți: câteva hârtii de zece lei) și își aduce aminte ca prin vis că parcă i-au căzut când a coborât din mașină. Mare pagubă! zic. Pornim spre casă și după câțiva metri, rămân mut! (prietenii știu că mi se întâmplă foarte rar...). În ștergătorul din dreapta erau împăturiți frumos banii pierduți! Eu am următoarea explicație: mergând pe principiul sănătos că nici o faptă bună nu trebuie să rămână nepedepsită, posesorul strugurelului cu aloe vera și-a recuperat averea și în compensare a protejat-o pe a noastră.

Străine, oricine ai fi (chiar m-aș bucura să te cunosc), pentru ce ai făcut azi, felicită-ți părinții și mulțumește-le din partea mea (iar dacă nu ei te-au învățat lucrurile astea, ești mai vrednic de laudă)! Rămâne cum am stabilit în titlul postării: mai avem o șansă! 

Și, ca să nu rămân dator de-a binelea, îți dedic imaginile ce urmează.

Sus, tot mai sus...

Fiindcă am tot promis prietenilor întru Facebook, voi posta aici un set de imagini aeriene ale zonei Câmpulung Moldovenesc - Rarău - Giumalău. Imaginile nu-mi aparţin, au fost făcute de d-l Ovidiu Costan dintr-un avion uşor. Nu sunt la o calitate înaltă, dar au un conţinut mult prea interesant ca să le refuz oportunitatea publicării. Să trecem la treabă!

Zona Prisaca Dornei - Hurghiş

Aceeaşi zonă, având pe fundal Depresiunea Câmpulungului

Şi Dragoş-Vodă exclamă: "O, ce câmp lung!"

Câmpulungul Moldovenesc

Piatra Şoimului, Cabana Rarău şi Pietrele Doamnei

Pietrele Doamnei, Vârful Rarău şi Popii Rarăului 

Giumalăul, cu şal de nori

Creasta impresionantă a Pietrosului Bistriţei

Din nou, Giumalăul

Creasta Giumalăului, de la Valea Putnei (extrema stângă) până spre Rusca

Stânile de sub Giumalău

Ieşirea din Depresiunea Câmpulungului. În centru-dreapta, noua pârtie de sub Rarău şi traseul gondolei.

Colegiul Militar "Ştefan cel Mare", fortăreaţa care străjuieşte intrarea estică a Depresiunii Câmpulungului

* * *
Cum spuneam, imaginile sunt foarte interesante şi au meritat (cred eu) pe deplin câteva ore de prelucrare.
Vizitatorii blogului vor scuza, cu siguranţă, imperfecţiunile tehnice, mare parte datorate fotografierii prin plexiglasul care acoperă carlinga.

Păcat originar

(Autorul textului: Casian Balabasciuc)

Nu-mi pasă că peste un anumit timp, mai repede ori mai târziu, voi muri. Orice fiinţă plăteşte cu dispariţia favorul de a fi trăit. Nu regret că am agonisit mai puţin decât aş fi putut să o fac, ori că am risipit prea mult din puţinul meu. Dacă regret ceva din viaţă este numai că puterea care mi-a fost dată ca om s-a dovedit prea mică pentru marile iluzii care mi-au însoţit trecerea. Odată captiv în chingile societăţii nimeni nu reuşeşte să învingă imensele ei metehne, ba dimpotrivă, trebuie să se pună cumva de acord cu ele, ca să nu se pomenească strivit, stors, măcinat, desfiinţat de greutatea lor. Iar singura posibilitate de a o face este acceptarea, fie şi tacită, a sensului pe care acea societate l-a ales. De cele mai multe ori sensul în care merge omenirea îl aleg reprezentanţii ei cei mai lipsiţi de scrupule, pentru care nu există sentiment, cei ce dau buluc către putere, animaţi de instincte primare, de orgolii sau de ignoranţă. Egoismul se însoţeşte mereu cu alte racile, iar atunci când este dublat şi de lăcomie, devine distructiv pentru întreaga lume. Omenirea nu de inteligenţă duce lipsă, ci de responsabilitate. Iar asta este asemenea unui foc aţâţat pentru încălzire într-o casă în care nu există sobă. Inteligenţa fără responsabilitate nu este doar dăunătoare, ci este o adevărată primejdie. Lumea se lasă uşor împinsă în direcţia propriei pierzanii şi prea greu, dacă nu şi prea târziu, acceptă calea anevoioasă către devenire. Mult mai facilă este căderea decât înălţarea.

Nu pot decât să regret că am trăit într-o lume minunată, pe care a trebuit să o văd din ce în ce mai mizeră, mai scăpătată, mai nevolnică.

Voi trece pragul dintre lumi cutremurându-mă la gândul că odată cu mine se cufundă în nefiinţă specii întregi de animale şi plante care, cel puţin până la generaţia mea, au vieţuit în siguranţă pe o planetă care le-a aparţinut.

Se vor topi în neantul nefiinţei atâtea locuri curate şi peisaje de vis, lăsând în urmă jegul civilizaţiei pe care nu ne-am preocupat nici un moment să-l curăţăm, ba mai mult, l-am îngroşat cu stăruinţă în speranţa unor câştiguri iluzorii. Natura clădită cu greu de o evoluţie lentă, în milioane de ani, devine o ruină măcinată de răni imposibil de vindecat produse de lăcomia cu care societatea omenească a muşcat din ea timp de un secol. Năvala către confort, huzur şi lux a sfârtecat principii ale naturii, altfel bine ticluite, dar care nu au ştiut lua în calcul prostia omenească.

Pământul nu aparţine unui partid, unui popor, ori unei specii. Toate acestea îi aparţin lui, cu condiţia să-şi accepte destinul, fără a încerca să-l modeleze după propriile fantezii. A corecta natura este o impietate, după cum a o suprima este o nerozie.

------------------------------------------------------------------------------

Imaginile de mai sus sunt surprinse pe valea Negrişoarei, în Munţii Grinţieşului, la nici 25 km de locul în care iese la lumină cea mai pură apă a României: Aqua Carpatica.

--------------------------------------

Sponsor echipament foto:

On the road again

Sâmbătă seara (spre miezul nopţii, chiar), mă găseşte Marius Vasiliu (sună cunoscut, nu? fuga la Google, să vă confirmaţi bănuielile!) online pe Facebook şi-mi împărtăşeşte unele mici nelinişti legate de reuşita apropiatei tabere foto de pe Rarău. Îmi spune că ar face o verificare a doua zi. Brusc (de fapt aproape brusc, după consultarea buletinului meteo), mi se face un dor de ducă (nici nu coborâsem bine de pe munte...) şi îi spun că-l însoţesc. Bucurie mare în ambele tabere, somn pe furiş, cu ochii spre cer. Dimineaţă, senin cu zdrenţe de cirrus ici-colo, aşa, pentru spargerea monotoniei. Tot pentru spargerea monotoniei, sun la jumătate din agenda telefonului, fără prea mare folos (Ioni, Ioane în ajun, plictiseală sau mahmureală azi). Bingo! Cine urcă pe munte, în orice poziţie s-ar afla (chiar obligându-se la schimburi de tură total dezavantajoase)? Exact, aţi ghicit! Cornel Salvamont, fratele meu întru dat din picioare la altitudine. Cheie (scuze, keyless), bice şi la 11.00 pupat Piaţa Independenţii dintre Pietrele Doamnei (la cât sunt de frumoase Pietrele, Doamna tre' să fi fost o combinaţie fericită între Katherine Heigl şi Natalie Portman, cu arome de Angelina Jolie şi Megan Fox) şi refugiul Salvamont. Lămurim în câteva minute neliniştile mai sus amintite (în acelaşi timp nu reuşim să ne lămurim de ce trebuie să ascundem de fiecare dată catalizatorul de prună în sticluţe de Dorna, total ineficiente şi insuficiente: 500 ml la 10 zgribuliţi). Drept pedeapsă, pornim la o tură scurtă, de menţinere a siluetei. Ingioi!

La această imagine am avut oareşce dubii legate de dispunerea vârfurilor din planul îndepărtat, drept pentru care vom face o tură spre Suhard la sfârşitul săptămânii.

...adică dâmbul lui Marius, unde a scos el câteva cadre antologice...

Aceasta din urmă e postată în scop pur documentar, ca să nu creadă cineva că minunăţia publicată de Marius pe Facebook e făcută pe vreun maidan sau într-un parc cu câţiva molizi photoshopaţi în fundal. E chiar aici, pe Piatra Doamnelor, Domnişoarelor şi (nu în ultimul rând) Domnilor!

P.S. Marius şi-a procurat o telecomandă ultra-specială pentru D700. "Bate" la 70 metri. Se numeşte Cornel Sava şi lucrează la Salvamont.

-------------------------------------------------------
10-01-2012   Voi verifica dacă stânca de mai sus (cea pe care Evelina stă cuminte şi Ovidiu se zbenguieşte periculos) e botezată deja. Dacă nu, vom face demersurile necesare să se numească "Piatra fotografilor".

Rarăul, a treia zi de Crăciun

Postarea de faţă are drept cauză unică Facebook-ul. 

În primul rând pentru că am o mulţime de prieteni care nu au conturi de FB şi au vrut să vadă imaginile (despre care povesteau prietenii din cealaltă categorie, cei cu conturi de facebook). 

În al doilea rând, pentru că am senzaţia că FB-ul "maltratează" imaginile (e drept ca nu are ca scop publicarea imaginilor la o calitate ridicată), spre deosebire de blogspot.com, care le lasă ne-alterate.

În al treilea rând, pentru că fără FB probabil mi-aş fi făcut alt traseu în a treia zi de Crăciun. De ce? Fiindcă a doua zi de Crăciun am urcat Rarăul până în Fundul Colbului şi am aşteptat să se spargă ceaţa. Nu s-a spart şi m-am întors amărât, îngheţat şi cu tolba goală. Spre seară am deschis puţin laptopul şi, surpriză! participanţii la workshop-ul lui Sorin Onişor tocmai postaseră câteva minunăţii surprinse chiar în acea zi pe Rarău, cu câteva sute de metri mai sus de locul în care eu suferisem eroic. Imagini frumoase, cu o mare alpină de zile mari (în care eu tocmai înotasem din greu, fără să încerc să ies la suprafaţă).

Evident, în noaptea următoare aproape n-am dormit, verificând din două în două ore cerul (Toma necredinciosul, oricum meteo.ro îmi promitea linişte pe cer pentru încă 48 de ore). Dimineaţă, cafea (atât, ca să nu trag greu la deal) şi călare pe Corolla până la cabana Salvamont de pe Rarău. Loredana, suflet milos, s-a gândit că băieţii au câteva zile pe munte şi i-a sponsorizat din belşug cu mâncare sport: ciorbă rădăuţeană şi sarmale de curcan. Imaginile care urmează au fost surprinse în două locaţii, transportul între acestea realizându-se prin amabilitatea lui Cornel (Salvamont) şi fiind plătit în colesterol.