vineri, 30 septembrie 2011

De ce îmi place Bucovina?

Deşi am migrat de o vreme către Facebook cu imaginile, a venit timpul să revin la o dragoste mai veche, blogging-ul. Ca să fac revenirea mai oficială, voi publica o scriitură de suflet a unui prieten, Casian Balabasciuc. Cine e Casian Balabasciuc? Căutaţi singuri pe Google. Aproximativ 1.830 rezultate. So:


De ce îmi place Bucovina?
(Casian Balabasciuc)

           Nu pentru că m-am născut aici îmi place ţinutul dintre obcini şi nici pentru că de el mă leagă amintiri de o viaţă. Sunt multe alte motive, mai adânci decât apartenenţa la o anume comunitate, decât o anume înţelepciune a locului.
            Bucovina îmi place pentru că aici există culori pe care mulţi pământeni nu mai pot să le vadă. Pentru că cerul miroase a răşină, pentru că fâneţele au flori felurite, pentru că păsările nu contenesc să cânte, iar stelele nu cad, ci doar măsoară infinitul.
            Îmi place în Bucovina pentru că aici oamenii te privesc în ochi şi îţi doresc zi bună, chiar dacă nu i-ai mai întâlnit niciodată.
            Îmi place  pentru că bătrânii ei mai ştiu să se mire, iar copiii  să se ruşineze. Pentru că vara e parfumată cu iz de fân proaspăt, iar toamna cu miros de otavă; pentru că merele pot fi roşii sau galbene, iar prunele par brumate. Pentru că laptele are gust de păşune înmiresmată şi e păstrat în oale de lut.
            Pentru că dacă nu desluşeşti într-o zi un zvon de bucium sau de fluier, sigur vei auzi clinchet de clopot ori dangăt de talangă. Pentru că în Bucovina caii sunt frumoşi, iar rândunelele mai găsesc streşini sub care să-şi lipească măiestrit cuibul.
            Pentru că soarele răsare numai dacă sclipeşte roua, ori scânteiază troienele îngheţate.  Pentru că norii nu se opresc niciodată.
            Pentru că mai există cămeşi şi bundiţe, opinci şi sumane. Pentru că fetele şi feciorii mai ştiu să cânte. Pentru că mai vin brazii la veselie sau la jale. Pentru că mai pleacă berzele.
            Pentru că mai latră către seară câinii la cirezi, pentru că mai foşnesc pomii în livadă. Pentru că părinţii binecuvântează tinerii înainte de nuntă, iar pruncii  ţipă cât pot la botez.
            Pentru că bunicile mai pot împleti ciorapi de lână, pentru că femeile mai coc cozonaci. Pentru că nimeni nu se întreabă unde o fi raiul. Pentru că ridicându-se de la masă îşi fac cruce mulţumind şi când au mai mult şi când au mai puţin.
            Pentru că pădurile cu cât sunt mai adânci cu atât sunt mai tăcute. Pentru că apele cu cât sunt mai zgomotoase, cu atât sunt mai puţin adânci.
            Pentru că în Bucovina sunt hribi dolofani şi afine mari. Pentru că păstrăvii au cele mai roşii puncte pe care le-am văzut.
            Dar cel mai mult îmi place în Bucovina pentru că de aici Dumnezeu nu a plecat niciodată.














joi, 28 iulie 2011

"Întâlniri Bucovinene" - Ediţia a XXII-a, 28-31 iulie 2011

Comunicatele de presă au rostul lor. Poate că şi bâlciul care însoţeşte aceste festivaluri are rostul său. Bucuria mea vine din lucruri simple: într-o lume sufocată de fiţe, crize şi false probleme, am găsit câţive tineri bucovineni, cu balaurii lor îmblânziţi cu ţinte şi zurgălăi, cu cămăşile albe ca laptele sub bundiţe cu dihori şi flori de colţ la pălărie. Cât timp aceşti haiduci moderni vor sta printre noi, voievodul Dragoş de dincolo de nori nu are niciun motiv de nelinişte.










luni, 18 iulie 2011

Salina Cacica (cu sare şi piper...)

Poarta principală a minei

Indiferent din ce parte te apropii şi în orice anotimp, Cacica te va cuceri prin frumuseţea dealurilor sale. Folosind ca pretext căldura neobişnuită a acestui Cuptor, am căutat un refugiu răcoros underground (la propriu) în Salina din Cacica.
Statuia Papei Ioan Paul al II-lea, din faţa Basilicii Minor din Cacica, cu faţa la Salină.

Istoria locurilor spune că localitatea de la poalele culmii Călugăriţa (cu o altitudine de 805m) păstrează vestigii arheologice care coboară în timp la peste 5000 ani.
Datorită izvoarelor de slatină existente aici, călugării de la Mănăstirea Humor au ridicat în vremea lui Ştefan cel Mare un metoh, numit Pârteşti, organizând şi controlând exploatarea saramurii. În jurul anului 1780, în locul unde se află astăzi localitatea Cacica au fost descoperite zăcăminte de sare. În anul 1798 s-a dat în exploatare aici o salină, aducându-se muncitori şi tehnicieni din diferite provincii ale Imperiului Habsurgic, mai ales din Galiţia, cei mai mulţi fiind de etnie polonă şi de religie romano-catolică. Pe lângă aceştia, zona va atrage numeroşi colonişti slovaci, ruteni, germani, unguri şi ardeleni.
După parcurgerea aleii principale până la gura minei, dăm o raită prin locurile ştiute din copilărie. Aflăm centrala veche de abur într-o stare deplorabilă:



Intrăm în clădirea minei, achităm cele cuvenite (10 lei de adult şi 5 de elev), primim instructajul obligatoriu, punem pe noi ceva călduros (dat fiind faptul că afară sunt deja 30 grade şi în salină temperatura nu sare de  10 grade) şi o luăm voiniceşte la vale pe scările minei. În drumul nostru întâlnim, în ordine:

Capela romano-catolică Sf. Varvara - aflată la capătul scărilor cu 192 de trepte, la 27 metri adâncime. Capela a fost construită în anul 1806 la iniţiativa preotului polon Jakub Bogdanowicz care a dorit ca minerii romano-catolici să aibă unde se ruga înainte şi după terminarea lucrului (în localitate nefiind nici o biserică). Iniţial era căptuşită cu lemn, acesta fiind îndepărtat în anul 1904. Patroana capelei este Sf. Varvara (aşa este denumită de către catolicii din zonă şi nu Barbara), patroana minerilor. Capela are tot ce îi trebuie unei bisericuţe: altar, icoane, candelabru, amvon şi balcon pentru cor. Altarul şi amvonul au fost sculptate în sare masivă. Capela are dimensiuni mari: 25 m lungime, 9 m lăţime şi 7 m înălţime. Pereţii sunt rectangulari, iar în partea dreaptă se află o icoană reprezentând-o pe Sfânta Varvara, aici adunându-se zilnic minerii înainte de a coborî în adâncurile salinei, pentru a se ruga ca ea să-i ceară lui Dumnezeu să-i ocrotească în timpul muncii lor, precum şi după ce îşi terminau lucrul, pentru a-i mulţumi. Odată, era celebrată aici zilnic Sfânta Liturghie la care participau minerii catolici, greco-catolici şi ortodocşi. În prezent, la data de 4 decembrie a fiecărui an, de Sf. Varvara, coboară în capelă preoţii celor 3 confesiuni mai sus-enumerate pentru a celebra un Te-Deum, iar copiii prezintă un program artistic în costume populare ale celor 3 etnii şi în 3 limbi.





Înaintăm prin galeriile suficient luminate ale minei unde, la fiecare pas simţim prezenţa personalului.

Ajungem la adâncimea de 35 metri, unde întâlnim Capela ortodoxă, nivel la care se desfăşoară Orizontul I.


În această zonă, galeria săpată direct în sare este mult mai largă şi are pe pereţi basoreliefuri sculptate în stânca de sare, cu tematică religioasă, opera recentă a unor tineri sculptori din zonă, unele după modele similare de la Salina Wieliczka de lângă Cracovia. În partea dreaptă a capelei se află Icoana Sf. Daniil Sihastrul.



Lacul Sărat - este un lac artificial săpat manual de mineri la o adâncime de 35 metri, pe pereţii căruia se găsesc cristale de sare. Dimensiunile lacului sunt de 10x6 metri. Lacul este îngrădit cu balustradă şi iluminat de câteva reflectoare, cu ani înainte aici făcându-se mici plimbări cu ajutorul unei plute.




În zona lacului am primit prima doză de piper (din cel menţionat în titlu). Oare cât de pitecantrop poţi fi ca să arunci în lacul din fundul pământului doze goale de bere sau ambalaje de napolitane? În toată Europa civilizată, în astfel de locuri (fântâni, iazuri, havuzuri) se aruncă bani, pe linia unor credinţe ancestrale privind puterea apei de a schimba soarta. La noi se aruncă gunoaie, urmare unor metehne mai nou dobândite. Just for fun...
Paşii ne poartă mai departe către Sala de dans denumită şi "Sala Ing. Agripa Popescu" (după numele primului director general al Regiei Monopolurilor Statului, aşa cum apare într-un basorelief în peretele de sare) - aflată la adâncimea de 37 metri, are dimensiuni relativ mari: 24 x 12 x 12 metri, iar la capete are 3 balcoane şi ele săpate în sare. Aici se organizau baluri, întâlniri festive, spectacole, fiind şi primul loc de distracţie din zonă.




Candelabrele de sare de pe tavanul sălii

Cristalul gigant de la balconul sălii

Continuăm să înaintăm prin galerii bine întreţinute. 
(Evident, în RO nu se poate fără Gygy & Yonela = LOVE)

Unele mai păstrează vechile şine de cale ferată pentru vagoneţii de mină.


Zonele de exploatare sunt bine conservate.

Pereţii sunt plini de cristale de sare pură.

Din loc în loc gazdele au aşezat bănci pentru drumeţii osteniţi.

După un drum destul de lung ajungem în cea mai mare sală a salinei, cea care adăposteşte terenul de sport, special amenajat pentru copiii şi adulţii suferinzi de afecţiuni ale aparatului respirator.
Se pare că rezultatele date de aerul supra-saturat de ioni de sare sunt de-a dreptul miraculoase.
Numai pentru aparatul respirator, însă. Sunt aproape convins că la creier nu fac prea bine. Altfel, nu m-aş fi întâlnit cu alte două românisme în acest loc (apropo de piperul din titlul postării):
1. Deşi gazdele au cărat MANUAL (nu văd altă posibilitate tehnică la această adâncime) cele necesare şi au dotat sala cu un grup sanitar impecabil, un mârlan tocmai urina (DA! aţi citit bine!) pe peretele din sare într-un colţ mai întunecos.
2.Tot în spate au fost aduse şi cele câteva bănci. Nu puţine. Pe care să poată sta cei bolnavi, bunicuţele care însoţesc nepoţii astmatici, mamele cu copii în căutarea unei porţii de sănătate, nu mârlanii care sparg seminţe în grup! Deh, seminţele sunt mai bune sărate, nu? Sare e din belşug... Ce grosime trebuie să aibă şoriciul din dotare ca să nu gândeşti că fiecare gram de gunoi trebuie cărat la lumină câteva sute de trepte în sus? Vorba lui Mircea Badea: Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul... Poate că obida mea e amplificată şi de proaspăta întoarcere de pe meleaguri civilizate (şi, culmea, poate nu chiar atât de spectaculoase), unde n-am văzut seminţe scuipate, mârlani urinând pe pereţi la câţiva metri de toalete ecologice şi n-am auzit răgete de taur în călduri prin locuri în care ar trebui să vorbeşti în şoaptă şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare clipă că tu şi ai tăi sunteţi întregi şi sănătoşi.





Fântâna de saramură de la capătul terenului de sport


De la capătul sălii de sport, galeria se îndreaptă către ultima sală în care e permis accesul vizitatorilor, localizată în timp de marca 1884, săpată în sarea peretelui. Această din urmă sală e dotată corespunzător unei şederi mai lungi, cu o carte în mână, la o partidă de aer sărat şi sănătos.














* * *
Fiindcă obişnuiesc să dedic fiecare postare de pe acest blog, postarea de faţă o dedic din tot sufletul celor două pitzi cu care m-am întâlnit pe scările de la intrarea în salină. Minunat echipate (pentru privitori, nu pentru ele). Trecând peste regulile de bun simţ care nu-ţi prea permit să mergi la braţ pe scările unei galerii de mină, sper să se fi întors cu bine la lumină. Deşi, stând strâmb şi judecând drept, la cum erau încălţate, tare mă tem că au dat cu sursa lor principală de venit de scările alunecoase. Asta, dacă nu cumva s-au întors după primele trepte afară (oricum, n-aveau ce căuta acolo: în capela catolică, închisă la un capăt de un crucifix de câţiva metri înălţime, erau convinse că se află în sala de bal, judecând după candelabrele din coarne de cerb). E greu să suporţi o diferenţă de temperatură de vreo 25 grade în jos numai într-un tricou minuscul. Mai jos nu m-am uitat, fiindcă sunt soţ model şi tată de fată. 
* * *

Ţineţi aproape, mâine-poimâine soseşte postarea cu Basilica Minor din Cacica!