Despre huţulii din România şi caii lor s-au scris multe pagini (tipărite sau online). Dacă vă voi stârni curiozitatea, cu certitudine veţi găsi material de studiu. În postarea de faţă mă voi referi doar la spaţiul în care aceştia îşi duc existenţa, undeva pe graniţe. A Sucevei cu Maramureşul, a României cu Ucraina şi a munţilor cu cerul. Până şi orele curg altfel în ţara huţulilor. Dacă nu ai întâlni liniile de înaltă tensiune, nu ai putea localiza în timp vizita ta acolo. Distanţele se măsoară altfel, aerul e altfel, apa e altfel, chiar şi lumina cade altfel. Încercaţi să ajungeţi până aici şi vă veţi convinge!
Sub vârful Lucina
Armăsari huţuli, crescuţi în vârf de munte.
Macho.
Exact ca acum două sute de ani...
Foarte aproape, în faţă, e graniţa româno-ucraineană.
Se apropie ora mesei...
Fără grabă.
Grajdurile Lucinei, la fel ca pe vremea Mariei Tereza. În stânga,
Rezervaţia de mesteacăn pitic.
Rezervaţia de mesteacăn pitic.
Doar roţile trădează secolul XXI.
Trupuri înlănţuite.
Mâna balaurului...
Responsabilă cu gălăgia, o ciocănitoare a muncit mai bine de jumătate de oră să scoată la iveală vreun viermişor gustos...
Ce folos însă: la fel ca oriunde, au apărut doi şmecheri, care au alungat biata ciocănitoare şi s-au ospătat din munca ei. Deja vu.
Aleea cu zâmbri.
Gardul pe care se verifică fiarele înroşite cu care se marchează caii.
O parte din rai.
Acelaşi loc, puţin mai de-aproape.
Cerul şi pământul.
Pârâu de două degete adâncime, plin de păstrăv.
Cheile Lucavei. În centru, intrarea în Peştera cu lilieci.
* * *
Postarea de faţă o dedic memoriei lui Gică Iliesi, plecat mult prea devreme dintre noi. Dacă Dumnezeu i-ar mai fi îngăduit câţiva ani pe lumea asta, poate că turismul ecvestru în Obcinile Bucovinei n-ar fi doar un vis frumos...
